Mbăi.
Speranța asta e ca o armată , un regiment, naiba știe cum îi zice, n-am avut onoarea să -mi servesc patria. E unul mai tembel, dar soldat de cursă lungă, Curajosul, mai e unul care e un fel de toboșarul trupei, Nebunul, stă și-i scoală pe-ăștialalți din tranșee fix când plouă mai gri. Mai e și Optimistul, ăla crescut în familie de aristocrați, cu argumente și filosofii romantice, și, bineînțeles, bețivul, curvarul și urâciosul trupei, Pesimistul, ăla care știe el mereu cum e mai bine. Și mai e Credulul, împăciuitorul, i-ar fi frică și i-ar da crezare Pesimistului, nu vrea să moară, dar sare să-i salveze pe Nebun, pe Optimist și pe Curajos când joacă tontoroiul printre mine. Tot el e ăla care acceptă rachiul de armistițiu, zâmbește amar, la sfârșit de război, Curajosul e șchiop, Nebunul e trist și Optimistul e mort, Pesimistul e orb, numai el rămâne acolo, să-i târască pe toți acasă, să aducă armata înapoi. Speranța nu moare, dar mai pierde un ochi, un picior, un soldat, își înlocuiește muniția și-și schimbă armura. Învață să lupte, dar cu strategie.
Un fel de speranță, dar cu rezerve.
ei, fata, cum ma foarfeci pe la inima... sa ti-o mai zic pe aia cu speranta care...? stii tu mai bine!
RăspundețiȘtergere