vineri, 28 iunie 2013

Oglinda bună, oglinda rea

Am fost plinuță spre grăsuță mai toată viața mea, iar atunci când am reușit, totuși, să slăbesc,am continuat să-mi fiu cel mai aspru critic, refuzând să mă văd și nereușind, de cele mai multe ori, să mă iubesc.
Am trecut prin toate etapele autoflagelării psihice și emoționale, m-am abandonat, mi-am tăiat unghiile din carne, mi-am ascuns sprâncenele nepensate dincolo de ochelarii de vedere, mi-am spus ca asta-s eu, dezlânată, ca farmecul meu e altul. Firea mea cea prietenoasă m-a ajutat întotdeauna să mă înconjor de oameni frumoși , pe care-i admiram în secret, oameni care mă iubeau așa cum eram, în ciuda mea.

Undeva în ultimul an, după ce am atins josul cel mai jos al pedepsei de sine, m-am privit în oglindă și m-am văzut. Cu burtă, celulită, cearcăne, bucălată și ușor asimetrică, cu picioare tăiate , scobite și cu un picior mai scurt. M-am văzut și mi-a fost milă de mine și am decis să mă iubesc. Așa cum îi iubesc pe toți cei din jurul meu, liber, cu sufletul, cu ochii, cu zâmbetul. Și am înflorit.

Am înțeles că nu poți deveni altceva peste noapte, că poți lucra spre binele tău, dacă vrei, dacă poți, dacă-i momentul,dar că trebuie să te iubești , mult mult, cu milă, cu drag, cu atenție. Și-am început să înfloresc.

Ieri mă dădură fetele astea la gazetă și am fost copleșită. Încă nu știu dacă prietenii mei sunt prea buni cu mine sau eu prea rea, sau poate un pic din amândouă, dar îmi datorez mie să nu uit că-s femeie, că un zâmbet sincer atrage minuni și că toți ai mei nu mă vor altfel decât fericită. Și vreau să fiu , pentru copiii mei care vor veni, un exemplu. Să știe că te poți iubi și că trebuie să te iubești mereu,oricum.

Voi începe, deci, un proiect fotografic, terapeutic pentru mine, încurajator pentru toate pufoasele lumii care au uitat cât de frumoase sunt, să ne fie amintire și motiv de mândrie peste ani, când n-om mai sfida gravitația  (știți voi ce vreau să spun).

Oglinda bună, oglinda rea este confruntarea mea cu mine, angajamentul meu față de mine însămi, prin care mă oblig și-mi promit să nu mai uit nicicând să mă iubesc și să mă îngrijesc.

De veți vrea să vă alaturați, dați-mi de veste, indiferent că veți publica aceste fotografii pe paginile personale sau veți dori să le publicăm aici. Aruncându-ne în lume, permițându-ne să fim răsfățate și alintate de alții, vom învăța, poate, să ridicăm fruntea mai sus și să scoatem fundulețul la înaintare. Jlo situation in the but area style:D


Așadar, I give you  Oglinda bună, oglinds rea - o fotografie cu mine , o dată pe săptămână, în fiecare săptămână.


Vă invit, pănă săptămâna viitoare, să aflați despre A Beautiful Body Project.

miercuri, 26 iunie 2013

Te iubesc cât zahărul de pe gogoașă

Vă spuneam că la Bucov locuiam în apropierea unei unități militare (am mai povestit eu aici și aici) , 
ceea ce a dus la nenumărate momente poetice și motive de hăhăiala plecând de interacțiunile babei cu bieții soldați care mai veneau pe la ea să cumpere vin sau să se târguie de-un ou sau ce mai avea ea organic prin bătătură.
Ajunseseră să o iubească maxim, mai ales că mămaie era un hibrid delicios între dameză cu origini boierești și tărancă de la vaci, împletind pulerezuri și aroganțe și umoruri fine ca o domniță de pension scăpată nițel pe arătură. Dar divaghez.

Treceau des căruțe cu soldați, duși cu ziua la cules de porumb și alte asemenea - pe post de instrucție militară- și ne-am trezit, într-o după-masă cu ăștia strigând , din goana calului, dacă nu vrea baba un cățel bun, de curte. Baba strigă că vrea și dă-i și aleargă, Monico, după căruță, să prinzi ghemotocul flocos din zbor. A aterizat în iarbă și-n sufletul meu cu fundul lui gras și nițel șui,  spre ceea ce avea să fie marea disperare a babetei, care numai câine de pază n-a mai avut.

A urmat o vară cu înfășat în fețele ei de pernă cu didiței, alergat prin curte și printre răzoarele cu răsaduri de roșii ale babei și cu împărțitul laptelui cotă-parte, frățește.

Pentru că îl crecusem asemeni unei pisici, dumnealui cățelul avea des episoade furăcioase, care se lăsau cu urmăriri periculoase, ăsta cu copanu-n meclă și baba cu nuiaua mitică în mână, înjurându-l de tot neamul lui câinesc, cu blana lui lucioasă cu tot. Tot așa a șutit, într-o vară, o gogoașă de pe platoul ei cu vârf, și și-a luat-o. Jumătate de linguriță de nuia la curuleț, recomandarea medicului, într-o fracțiune de secundă rurală (unde timpul a stat în loc ) flocotaia schelălăia dramatic din colțul celălalt al ogradei,  iar eu cu muci, necăjită nevoie mare și certând-o pe mamaie că a bătut bietul cățel "ce, bre, a vrut și el nițică gogoașă, ce, matale nu voiai gogoașă când erai mică?".

Baba, miloasă și sensibilă la efuziunile mucoase ale nepoților, mi-a pus două gogoși pe-o farfurie și m-a trimis la coteț "na, fă, fi-ți-ar potaia a dracu´ , auzi la ea, poftește la gogoși, na și pleacă".

Cam pe aici ar trebui să suspinați înduioșați, imaginându-vă cum am împăcat cățelul cu gogoși, dar nu.

M-am dus la potaie, asta -n extaz , cu jana pe gogoașă, eu  cu un ochi ba la gogoașă, ba la suferind, când la gogoașă, când la potaie, m-am gândit eu că partea cu frăția poate fi vag discutabilă, așa că am împărțit : eu gogoașă, el zahărul de pe ea.
 Imaginați-vă o doapă grăsană scuturând zahărul în gușa câinelui, mai muscând din ea (eu), mai scuturând zahăr către potaie, cerându-și iertare că "n-a vrut, mă, să te bată, ete, ți-a trimis gogoși, dar tu n-ai voie, că ți se umflă coca-n burtă și mori, dar și zahăru-i bun, vezi? hai, ne ierți?".

Nu știu dacă ne-a iertat, Dumnezeu știe ce-o fi fost în mintea bietului cățel, care avea să vadă multe în scurta lui viață de bucovean. Dar despre cum a evoluat prietenia noastră și cum ajunsesem să latru la potaie, să mă lase să mă pup la poartă, la trei dimineața, în alt episod.



marți, 25 iunie 2013

Ăteciment perenting pe Bucovel, by Leana lu' Beciu'

Stăteam de vorbă cu nebuna de sor-mea, care oficial e o doamnă, neoficial, e jumătatea Neoană din duo-ul de succes "Neoana și Stroboscoapa" (succesul urmează, hafcors) și ne amintirăm de copilăriile noastre diafan -feminine, de prin diverse bătături, care cum și-a nimerit nucu' jenealojic, iacă.

Mno. Se făcea că dăduse soarele pe Bucovel , carele soare el , săracu, dă cam zilnic, dar când afară e februar și mă-ta mare te încotoșmănează ca pentru jerul siberian, parcă te trec vagi călduri , iaca. Și se făcea, deci, că dăduse soarele mai a primăvară și  ce s-a gândit căpiata? Ia c-a venit vara, mergem pe Bucovel, la baie!   

Am anturat-o și pe Floricica, vecina mea, fata a mică a lu' nea Gheorghiță, și duse am fost. Ghinionul nostru a fost că ne-a văzut nea Turcu', un vecin care-o tot cerea de nevastă pe mamaie de când rămăsese ea văduvă, săraca, și s-a dus să ne pârască la babetă.

A urmat fugăreala secolului, pentru bucoveni, de la gârlă, din dreptul unității militare, apoi prin spatele curților, tot în sus pe gârlă, pe la nea Arghir (ăla cu gard verde și vaci de lapte), apoi pe islaz și de-acolo înapoi, roată, prin față pe la Turcu' și în curte la noi. Baba după noi, cu nuiaua în mână, a reușit să-mi ardă vreo două la cur, ca-n filme, fix când făceam saltul gazelei, la adăpost, în curte.

M-a pedepsit și m-a închis în casă, cu oala de noapte la picioarele patului și nuiaua pe masă, giast in cheis. A fost prima și ultima oară când m-a troznit, biata de ea, dar după aia mi-a făcut carne de la borcan , pe țepușă, și mămăligă friptă, cu magiun și miez de nucă, deci ne-am împăcat.


Va urma.


Gânduri de marți, iunie,vara - umbre 21


Este atât de cald încât simt că aș putea dormi în sufletul gol, de-aș putea să mă dezbrac de mine.

Cu cât mă apropii mai tare de 30 de ani (doar un pas în drum spre 40 și tot așa), realizez că tot ce trebuia să învăț este că nu poți învăța totul. Că aș putea suferi, întrebându-mă de ce prietenia nu poate fi liberă, de ce oamenii nu pot fi liberi să fie și să simtă așa cum le dictează instalația, fără ca ceilalți să găsească în asta motiv de luptă și polemici. Aș putea să mă enervez, gândindu-mă la toate durerile, jignirile, judecățile pe care mi le-am primit , înghițind în sec, însă niciodată jignind înapoi, rănind la rându-mi, doar ca să arunc bila de fiere din ograda mea. Aș putea face asta, însă prefer să tac, să zâmbesc, să respir adânc și să mă bucur că există în lumea asta o persoană cu care pur și simplu sunt. Iar ea pur și simplu este. Complet diferite, niciodată în opoziție una față de cealaltă, mereu cu respect și răbdare una față de cealaltă, necăutând greșeli sau răutați ascunse, pur și simplu fiind. Și aleg să mă simt infinit binecuvântată pentru cea mai bună prietenă a mea.

Îl întrebam pe Mihai acum vreo doi ani, admirând o doamnă dintr-un supermarket, dacă o să fiu și eu, vreodată, doamnă. Așa. El zâmbește, așa cum o face mereu, nici nu știu ce-i place omului ăstuia, cred că-i plac culorile, căci m-a vazut și neagră și gri, și țigancă și cu blugii rupți și uite așa m-a iubit mereu, nedoamna de mine. Iar azi, de câteva zile de azi încoace, de fapt, am găsit rochiile, m-am împrietenit cu ele, cu tocurile, cu fardurile și mă joc și cresc, cine știe ce culori voi purta peste doi ani. Iar el, el are grijă să-mi aranjeze șuvițele, în fața blocului, în drum spre lucru, și mă face să hihăi, c-așa-i de bine să ți se poarte de grijă, doamnă de oraș ce te-ai crescut, Monico, de te-ar vedea mă-ta mare, numa', cât s-ar mai bucura.

Ultimele două luni au fost infernul pe pământ, metamorfoza fluturelui amețit în molia egoistă. Am ajuns, profesional vorbind, în cel mai negru punct al existenței mele, am văzut și simțit pe pielea mea și prin ochii altora cât de tare doare ignoranța, lipsa de respect, abuzul.Și-as spune multe, tot tot tot, dar tac, căci povestea mea e a prea multora, iar de-om striga, o vom face toți, însă ieri, acum vreo douăzeci de ieri, mi-am văzut limitele , iar dincolo de ele nu erau patru elefanți pe o țestoasă mitică, doar hău.

Dar a venit vara și pot să stau cu degetele la aer, iar Mihai fotografiază motanul comunitar și cele patru pisici albe ale vecinilor, visând la turma noastră de pisici, care va fi.

Deci e bine, cumva, dacă vine ploaia.








luni, 17 iunie 2013

To all the pregnant ladies and tired mommies that I don't know

Știu că poate fi înspăimântător. Că ,deseori, nu știți dacă va fi bine, că vi se umflă picioarele, vă doare spatele, burta e și ea dureroasă. N-ați mai dormit de luni bune, ați vărsat, probabil, toată sarcina, sau ați stat la pat, îndopate cu medicamente. Că vreți doar să se termine, să iasă, să fie acolo, că nu mai puteți. Și e normal să simțiți așa.
Că , poate, azi e o zi proastă. Copilul nu mănâncă sau varsă tot, plânge non-stop și nu știți ce să-i faceți. Că au trecut, probabil, luni de când n-ați mai dormit mai mult de trei ore legate, că trec zile fără să vă spălați pe cap, că e casa un haos și e , pur și simplu, prea mult.Știu.Și e ok să simțiți că nu mai puteți, că vreți să evadați, că vă țiuie urechile de prea multă liniște, atunci când copilul adoarme pentru 10 minute.
Știu. Și vă invidiez.
Și mai știu că grețurile, durerile de burtă, de oase, migrenele,insomnia, foamea, toate-s grele și aveți zile când vreți să o luați la fugă.
Și e ok să fugiți puțin, o jumătate de ora, o oră, o zi, un week-end, le meritați, aveți nevoie.

Dar vă rog, dacă azi e una din zilele acelea grele, în care îi mulțumiți cerului că a mai trecut o zi și n-ați stricat copilul, în clipa aia cea mai grea, când vă vine să îmbrațișați  peretele și să vă prelingeți pe lângă el... în clipa aceea, o singură dată, vă rog să vă amintiți cât sunteți de binecuvântate. Pentru că vă dor oasele, capul, burta, sânii, vă e greață și somn și lehamite pentru că în voi sau în brațele voastre e un copil.

Și nu uitați că merită. Și că sunt multe, multe multe, mii, care visează. Cu migrene, dureri de oase, grețuri, insomnii și zile în care ar vrea să se prelingă pe lângă pereți. Cu pastile, creme, supozitoare, ovule , injecții. Fără să știe dacă le va fi vreodată greață pentru că așteaptă un copil. Fără să știe dacă le va durea spatele pentru că puiu-i mare și apasă. Fără să știe cum e să plângi de somn și de neștiintă, cu un copil în brațe.

Nu uitați că sunt oameni pentru care greul vostru e un vis. Just saying. Be grateful.

luni, 10 iunie 2013

Despre cum nu moare speranța, dar nici mult nu mai are. Un fel de atac cerebral al sufletului. - umbre 20

Mbăi.
Speranța asta e ca o armată , un regiment, naiba știe cum îi zice, n-am avut onoarea să -mi servesc patria. E unul mai tembel, dar soldat de cursă lungă, Curajosul, mai e unul care e un fel de toboșarul trupei, Nebunul, stă și-i scoală pe-ăștialalți din tranșee fix când plouă mai gri. Mai e și Optimistul, ăla crescut în familie de aristocrați, cu argumente și filosofii romantice, și, bineînțeles, bețivul, curvarul și urâciosul trupei, Pesimistul, ăla care știe el mereu cum e mai bine. Și mai e Credulul, împăciuitorul, i-ar fi frică și i-ar da crezare Pesimistului, nu vrea să moară, dar sare să-i salveze pe Nebun, pe Optimist și pe Curajos când joacă tontoroiul printre mine. Tot el e ăla care acceptă rachiul de armistițiu, zâmbește amar, la sfârșit de război, Curajosul e șchiop, Nebunul e trist și Optimistul e mort, Pesimistul e orb,  numai el rămâne acolo, să-i târască pe toți acasă, să aducă armata înapoi. Speranța nu moare, dar mai pierde un ochi, un picior, un soldat, își înlocuiește muniția și-și schimbă armura. Învață să lupte, dar cu strategie.
Un fel de speranță, dar cu rezerve.


vineri, 7 iunie 2013

Gaudi , can I please be a cat under your table? -review Gaudi Bistro

Acum două seri am fost invitați  (eu și Hazbandu') la deschiderea oficială a Bistro Gaudi. Nu aveam așteptări clare, cu atât mai mult cu cât nu mai aterizasem până acum la vreun astfel de eveniment cu ștaif, așa că eram hotărâtă să mă ascund delicat într-un colț și să las bloggerii culinari și vedeții, muică, să se desfășoare artistic pe acolo. Veneam și după aproape două luni de lobotomie profesională, așa că aveam, în cel mai rău caz, să mă apțigui lejer și să voyeuresc și eu lumea mondenă, live.

Dincolo de intrare, însă, lucrurile au luat-o rapid pe panta distracției și ce urmează e departe de a fi o simplă cronică de restaurant, ci povestea celei mai reușite seri în oraș din ultimul...hmmm...an?

Disclaimer:  Pentru poze cu macro-closap pe frunza de pătrunjel vă invit să vizionați blogurile culinare sau să mergeți direct la bistro, noi am fost ocupați cu distracția și gemutul în tadem după fiecare îmbucătură.

Știți cum e când aterizezi la o petrecere la care nu cunoști pe nimeni, iar gazda vine , te îmbrățișează și reușește, cu câteva vorbe, să te facă să simți că aparții locului? Mugur și Lavinia știu să facă asta, într-un mod ce depășește cu mult simplele standarde de comunicare sau eticheta unui eveniment de gen. Sunt oameni ce se prezintă simplu și prietenește, cu mari emoții dar cu și mai multă dorință de a crea ceva mai mult decât un spațiu pentru experiențe culinare.

Cu mare drag, vă prezint un trio despre care cred cu siguranță că veți mai auzi vorbindu-se și pe care vă provoc să-i cunoașteți:

Lavinia, Mugur și Arpi

Și șampania cu care au întâmpinat și încântat invitații, all fizzy and bubbly and nice:
 
Credit Gaudi Bistro

Cât timp Hazbandu' s-a întreținut cu prietena Aphextwinz pe teme de "ce-s bulbucii din șampanie", like an attention whore that I find myself to be, mi-am luat zborul prin restaurant și am decis să iau la întrebări barmanii, somelierul și cheful.

Bogdan Dumitrescu este , fără îndoială, un somelier cu experiență și cu lipici la public. Ne-a încântat cu o selecție de vinuri ale casei Jidvei, Ana și Maria fiind vinurile bistro-ului, rose-uri aromate, vinuri albe seci și pregnante, o adevarată petrecere oenologică de înaltă clasă. Nu putea lipsi, bineînțeles, momentul poetic cu retezatul sticlei otoman-style, din păcate neconformă cu normele europene, ceea ce ne-a lăsat cu marele regret că nu vom ști niciodată ce minunăție se ascundea în acea sticlă. Deh, partea leului :






Atmosfera întreținută cu atât de mare atenție de către Mugur și Lavinia nu ar fi fost aceeași fără Arpi, un chef care pe mine m-a impresionat cu priceperea sa. Selecția de amuse bouche a fost de-a dreptul încântătoare, lingurițe minuscule și perfect asezonate de aluat fraged, umplute cu combinații care mai de care mai colorate și mai gustoase, dovlecei umpluți cu brânză și chili, carpaccio de caracatiță, caise umplute cu mix de brânzeturi, bărcuțe din aluat fraged, umplute cu cremă de ciuperci și completate de creveți înveliți în prosciutto, aaaah, the yumm!  Este posibil să fi gustat one too many, dar nu recunosc nimic :D


Răsfățuri




Tu, dovleceluț cu morcovel, will you be my lover?


Dacă vă gândiți ,însă, că deliciile s-au oprit aici, I beg to defer. Arpi și-a pus în minte, cred eu, să ne facă să plecăm de acolo cu convingerea că tot ceea ce îi trece prin mâini este creat, nu gătit, și vă asigur că i-a reușit.
Pieptul de rață - perfect, cu pielea crocantă și carnea care ți se topește în gură, iar  dulceața de portocale cu morcov au fost preambulul perfect pentru ceea ce avea să fie cea mai buna friptură de vită din viața mea. 

Credit Gaudi Bistro

Rățuscă pufoaso-crocantă, the love!

Mușchiul de vită de care vă spuneam mai sus , servit cu un sos bearneaise cooked to perfection, cu ghee și tarhon proaspăt, l-au făcut pe Hazband să renunțe la antipatia lui față de tarhon și să îl tragă pe Arpi de limbă, poate poate :P  Arpi spune ca sosul era servit în rețeta originală de chateaubriand, nu pot decât să-l cred, dar zău dacă mai contează, când îl căsătorești pe musiu bearneaise cu domșoara vită , pentru un dish care se savurează până la lacrimi. De bucurie și plăcere, ăfcors.


Voi fi sinceră și profund subiectivă, pentru mine, pentru noi, Bistro Gaudi are toate calitățile unui endroit  cu clasă, un bistro în care mâncarea nu este doar gătită corect, ci devine o experiență culturală , pe alocuri erotică :P (dacă e să judecăm după gemetele ce au urmat servirii Panacottei cu cafea :D).

Și nu exagerez cu nimic când spun că a fost o experiență erotică, dacă ne gândim că ciocolata-i afrodisiac, iar Mugur și Lavinia au reușit, incă o dată, să aducă excelența în Bistro, prin colaborarea cu ciocolatierii de renume Debauve et Gallais, care ne-au trimis pe-un nor pufos și ciocolătos cu o selecție de trufe absolut demențiale. Iar asta o confirmă Hazbandul, care n-ar pune gura pe dulciuri nici plătit, însă alaltăseară făcea coada cerc, tot reumplându-și farfuria cu bomboane :)))

Credit Gaudi Bistro

Iar panacotta? Ah, panacotta, tu , mandră tremurândă, parfumată, cea degrabă alunecătoare pe gâtlejuri pofticioase. Arpi, ave ție, rar mi-a fost dat să gust ceva atât de fin , subtil aromat cu cafea -ah, și bobul acela de cafea, perfect prăjit, crocant, aproape fondant, aromat, deloc amărui - dulce, însă nu prea dulce, completarea perfectă pentru o cină atât de bogată și elegantă.

Credit Gaudi Bistro
Cafeaua, și ea de cea mai bună calitate, cu o selecție interesantă de arome exotice pe care Gaudi Bistro se angajează să o completeze constant, în funcție de sezon și preferințele clienților, a fost prezentată atât de adorabil și profesionist de către Paul Ungureanu - specialist în cafea - , cu care am avut o discuție genială despre cultura și cultul cafelei, de nu-mi venea să mă mai dau dusă.

The coffee bean wisperer

Pentru aficionados, nu e de ignorat faptul că aici veți găsi boabe columbiene, braziliene și încă multe alte nebunii care mă fac să mă întreb dacă nu am putea declara cafeaua aliment. Minunat!

Ursuleț capucin:D

Serviciul este impecabil, oamenii sunt răbdători și extrem de dornici și dispuși să-ți facă pe plac. Ba mai mult,  șarmantul Liviu și-a etalat talentul și a născocit cocktailuri personalizate, potrivite pentru palatul fiecărui invitat, ăsta fiind și unul din motivele pentru care eu, două ore mai târziu, pluteam pe acolo slightly woozy :D











Cocktailurilor lui le datorez și faptul că Paula, unul din artiștii prezenți la eveniment, s-a chinuit să mă schițeze cumva normal, asta după ce s-a minunat de moaca mea rânjito - pilită. I-am cam dat ceva bătăi de cap, evident:


Surprinzător este faptul că, încercând să mă redea pe cât de firesc posibil, Paula a reușit să surprindă o latură a mea pe care prea puțini o cunosc și m-a atins. Chapeau, ma belle!



 Da, oamenii ăștia frumoși și nebuni (if you ask me), au decis să meargă împotriva curentului și s-au gândit că , dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, un desen face totul. Ascunși, timizi, emoționați și talentați, patru tineri artiști ne-au urmărit de-a lungul serii și, ocazional, ne ofereau, discret, imaginea unei seri între prieteni.
 


Desenul de mai jos este , de-acum, unul dintre cele mai dragi amintiri ale mele și va trona și pe peretele bucătăriei mele, poate se ia aroma de bistro și-un pic de magie , zic:P




Căci despre magie a fost vorba marți seară, de mi-i permis să spun și aș putea povesti zile întregi despre seara aceea sau aș putea, la fel de bine, să mă limitez la a scrie , pe o singură pagină - căci cuvintele-s de prisos și prea puține pentru a exprima ceva care a fost pur și simplu - :
PERFECT!

Atmosfera perfectă, servirea impecabilă, mâncarea absolut divină, o echipă veselă și prietenoasă și un spațiu amenajat asemeni unei grădini de vară, totul fac din Gaudi Bistro un loc care, dacă-și va menține standardele, va ajunge un punct de referință pe harta socială și gastronomică a Bucureștiului.

Vă invit să-i cunoașteți, dar vă avertizez : s-ar putea să-i iubiți! 

Vă mulțumim, dragilor pentru o seară perfectă, chapeau bas!